În noaptea Sfântului Andrei, oamenii ungeau ușile și ferestrele cu usturoi, de teamă că strigoii le-ar putea intra în casă. În alte povești, primejdia începea departe de gospodărie, într-o poiană unde ielele se prindeau în horă după lăsarea întunericului. Zmeul îl aștepta pe erou pe tărâmul celălalt, iar solomonarul apărea în norii de furtună, călare pe un balaur. Toate aceste imagini fac parte din folclorul românesc, dar fiecare vine dintr-un alt fel de poveste.
Pe strigoi și pe iele îi întâlnim în credințe culese din sate, uneori legate de sărbători și de gesturi de apărare. Zmeii sunt mai familiari din basmele lui Petre Ispirescu, unde au palate, rude și dușmani. Solomonarii apar în legendele despre vreme, în care un om poate abate grindina de la semănături sau o poate trimite peste ele.
Poveștile se schimbă de la o localitate la alta. Același nume poate desemna făpturi diferite, iar ceea ce într-un sat se spunea despre moroi, în altul se spunea despre strigoi. Uneori, un amănunt spune mai mult decât o descriere întreagă. Usturoiul de la fereastră arată unde se credea că se oprește strigoiul, iar buzduganul aruncat de departe anunță sosirea zmeului la porțile palatului înainte ca eroul să-l vadă.
Strigoii și noaptea Sfântului Andrei
În unele credințe, strigoiul era un mort care se întorcea printre cei vii și le făcea rău celor apropiați. Exista însă și strigoiul viu, un om despre care se spunea că își duce ziua viața la fel ca ceilalți, iar noaptea, în somn, sufletul îi părăsește trupul. În relatările adunate de Romulus Antonescu, asemenea suflete se întâlneau la răspântii și erau învinuite, printre altele, că iau „mana” vitelor și a semănăturilor, adică sporul de care depindea gospodăria.
Ajunul Sfântului Andrei, din noaptea de 29 spre 30 noiembrie, era unul dintre momentele în care se spunea că strigoii ies la hotare și se bat între ei. În unele relatări, drept arme le serveau coasele sau limbile de meliță, bucățile mobile ale uneltelor cu care se prelucrau cânepa și inul. Încăierarea ținea până la cântatul cocoșilor, când strigoii se întorceau de unde veniseră.
Usturoiul apărea în obiceiuri consemnate în mai multe localități din Moldova. Cu el se ungeau ramele ferestrelor și ușile, iar în unele sate oamenii ungeau și intrarea în grajd. Muzeul Național al Țăranului Român consemnează și o poveste în care strigoiul vine la fereastră și întreabă dacă cei dinăuntru au mâncat usturoi. Se credea că omul care îi răspunde își pierde glasul.
Cuvântul moroi putea fi folosit pentru un strigoi mort, dar existau și locuri în care oamenii făceau o deosebire. Într-o mărturie din județul Suceava, de pildă, usturoiul era menit să îndepărteze strigoiul, iar împotriva moroiului se folosea o batistă cu nouă noduri. Un detaliu atât de mărunt arată cât de mult poate conta satul din care vine povestea.
Ielele și locul în care au jucat
În poveștile despre iele, primejdia îi pândește mai ales pe cei care ajung să le vadă hora. Muzeul Etnografic „Anton Badea” din Reghin descrie o variantă în care făpturile ies noaptea din pădure și dansează la lumina lunii. Pământul pe care au jucat rămâne pârjolit. Urma din iarbă îngăduie celui care trece pe acolo a doua zi să înțeleagă, în logica poveștii, ce s-ar fi petrecut în timpul nopții.
Muzeul consemnează și numele Rusalii pentru aceste făpturi. Una dintre explicațiile date numelui iele îl apropie de pronumele ele. Potrivit acestei interpretări, oamenii vorbeau despre făpturi pe ocolite, de teamă să nu le supere rostindu-le numele. Aceeași teamă se regăsește în poveștile despre tinerii care, fermecați de dans, se apropie și rămân prinși în horă.
În unele comunități, ielele erau legate de perioada Rusaliilor și de ritualul Călușului. Cercetătoarea Mihaela Călinescu a documentat în județul Dolj practici prin care călușarii încercau să vindece o persoană despre care se credea că fusese vătămată de iele. În unele dintre grupurile studiate, ritualul includea o cădere a unui călușar, urmată de ridicarea lui. Scena înfățișa trecerea suferinței de la cel bolnav la dansator.
Hora ielelor și jocul călușarilor pun dansul în două locuri diferite ale aceleiași lumi de credințe. Hora din poiană îl atrage pe trecător și îl pune în primejdie. Jocul călușarilor, făcut în văzul comunității, putea fi chemat în ajutorul cuiva despre care se spunea că a întâlnit ielele.
Zmeii din basme, de la merele de aur la Soare și Lună
Zmeii din basmele culese de Petre Ispirescu pot avea frați, pot locui în palate și pot vorbi cu eroul înainte să se ia la luptă. Au o putere ieșită din comun, iar unele dintre gesturile lor seamănă cu obiceiurile omenești. În Prâslea cel voinic și merele de aur, de exemplu, zmeul care se întoarce acasă își aruncă buzduganul din depărtare. Arma lovește ușa, apoi masa și se așază în cui.
Prâslea prinde rostul acestui semn și aruncă buzduganul înapoi, mai departe decât îl aruncase zmeul. Îl atinge peste umăr, iar stăpânul palatului înțelege, înainte să intre, că îl așteaptă cineva puternic. Episodul vine după ce Prâslea a coborât pe tărâmul celălalt, urmând urmele hoțului care fura merele de aur. Acolo descoperă că trei fete de împărat sunt ținute în palatele celor trei zmei.
În Greuceanu, furtul are urmări pentru toată lumea. Zmeii iau Soarele și Luna de pe cer, iar împăratul caută pe cineva care să le aducă înapoi. Greuceanu învață de la Faurul-pământului cum să se preschimbe și ajunge sub chip de porumbel lângă casele zmeilor. Apoi se face muscă, intră în cămară și află când se vor întoarce de la vânătoare. Puterea îl ajută în luptă, dar șiretlicul îi spune unde și când să-i aștepte.
Diferența dintre zmeu și balaur se vede ușor în aceste exemple. Zmeul poate să încalece, să meargă la vânătoare sau să aleagă cum se va lupta cu eroul. Balaurul din poveștile despre solomonari este făptura înaripată pe care călărețul o strunește ca să conducă norii de furtună.
Solomonarii, călăreții care purtau grindina
Pentru un sat care trăia din recolta lui, o furtună cu grindină putea strica în câteva minute munca de luni întregi. Legenda îi dădea furtunii un călăreț. Despre solomonar se spunea că știe să mâne balaurul prin nori și să îndrepte grindina spre anumite ogoare. În alte relatări, tot el avea puterea să abată norul, astfel încât satul sau semănăturile să scape.
Într-o variantă consemnată de folcloristul Simion Florea Marian, învățătura se făcea vreme de șapte ani, sub pământ, într-o școală numită Solomonărie. Acolo, cei primiți învățau limbile făpturilor vii, tainele naturii și descântece. În aceeași relatare apare frâul de aur cu care solomonarii țin balaurii sub ascultare. O altă variantă, din Transilvania, pune accent pe o carte în care s-ar afla toată știința lor.
Unele povești le dădeau sătenilor și un mijloc de apărare. Cei numiți pietrari sau ghețari ieșeau la hotarul satului când se apropia norul. Li se atribuia puterea de a îndepărta grindina prin descântece sau printr-un gest făcut cu tăișul coasei, îndreptat către nor. Hotarul era locul în care, după cum spuneau poveștile, se putea încă schimba drumul furtunii.
Imaginea călărețului apare și într-o versiune timpurie a Țiganiadei. Ion Budai-Deleanu explică într-o notă că în Ardeal li se spunea astfel celor despre care se credea că umblă călare pe balauri și poartă grindina. În poem, un personaj își închipuie că, dacă ar izbuti să supună balaurul, oamenii l-ar trata cu cinste de teamă să nu le strice grânele. În câteva versuri încape și puterea pe care i-o dă povestea solomonarului, și grija cât se poate de concretă a celor care își văd ogorul sub nor.
